În fapt, reclamantul, Max Rufus Mosley, este un resortisant britanic, născut în 1940, cu reşedinţa în Monaco. El a fost preşedintele Federaţiei Internaţionale a Automobilului, o asociaţie cu scop nelucrativ ce reprezintă interesele organizaţiilor automobiliştilor din întreaga lume şi care organizează campionatul mondial de Formula 1. În martie 2008, ziarul de Duminică, News of the World, a publicat pe prima pagina un articol intitulat ,,Patronul F1 a făcut o orgie în stil nazist cu 5 prostituate”. Ziarul a consacrat mai multe pagini acestui subiect şi a publicat poze extrase de pe o filmare înregistrată, în secret, de către una dintre participante. Pe lângă fotografii, mai multe secvenţe din această filmare au fost postate pe siteul de internet al ziarului, fiind ulterior preluate şi de alte siteuri. Pe 4 aprilie 2008, Dl. Mosley a introdus împotriva publicaţiei o acţiune în daune interese, pentru divulgarea unor informaţii confidenţiale şi imixtiune în viaţa privată. Pe 9 aprilie 2008, High Court a refuzat să reţină acuzaţia privind divulgarea unor informaţii confidenţiale însă, cu privire la respectarea vieţii private, instanţa internă a decis că imaginile contestate nu comportă nicio conotaţie nazistă. În continuare, a arătat că, în aceste conditii, ele nu reprezintă niciun interes pentru publicul larg şi în consecinţă publicarea articolului şi a imaginilor care-l însoţeau nu au nicio justificare. Curtea a decis că publicaţia a violat dreptul lui Max Mosley la respectarea vieţii private şi prin urmare trebuie să-i plătească acestuia suma de 60 000 lire sterline, cu titlu de daune interese.
Dl. Mosley a invocat art. 8 şi art. 13 din Convenţie arătând că, în pofida daunelor interese pe care instanţa internă i le-a acordat, el rămâne victima unei violări a art. 8, în condiţiile în care publicaţia News of the World nu a avut o obligaţie legală de a-i notifica intenţia de a publica informaţii în ceea ce-l priveşte, obligaţie care-i dădea posibilitatea de a solicita în justiţie o ordonanţă care să împiedice publicarea informaţiilor.

În drept, Curtea a reţinut că instanţele britanice nu au găsit nicio conotaţie cu tentă nazistă în activităţile sexuale ale domnului Mosley şi au decis că publicarea articolului şi a imaginilor aferente nu prezintă vreun interes public, prin urmare publicarea acestora nu s-a justificat. Pe de altă parte, publicaţia nu a apelat decizia primei instanţe. Cu toate că, în opinia Curţii, avem de-a face cu o violare flagrantă şi nejustificată relativ la respectarea vieţii private a domnului Mosley, totuşi acesta a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă, prin urmare analiza Curţii s-a concentrat pe echilibrul ce trebuie stabilit între dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare. Nu au fost luate în vedere neapărat circumstanţele particulare din speţa prezentată, ci analiza celor două drepturi făcută în contextul ordinii juridice britanice.
Pornind de la textul Convenţiei, autorităţile britanice sunt ţinute nu doar să nu aducă niciun fel de atingere vieţii private a domnului Mosley, ci în plus au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a-i garanta în mod efectiv acest drept. Rămâne să vedem dacă se impune o reglementare care să asigure o notificare prealabilă într-un atare caz.
Curtea a arătat că, prin jurisprudenţa sa anterioară a admis că daunele interese obţinute în urma unui articol defăimător, prin difuzarea în presă a unor informaţii cu caracter privat, oferă o reparaţie adecvată pentru violarea dreptului la respectarea vieţii private. În continuare a precizat că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile pe care le iau pentru protejarea dreptului mai sus menţionat. Făcând abstracţie de cauza domnnului Mosley, dat fiind că repercursiunile unei obligaţii de notificare prealabilă nu se limitează la informaţii senzaţionale, de tipul celei din prezenţa speţă, ci se extinde în mod inevitabil şi la informaţiile de natură politică sau la alte categorii de informaţii de interes general, Curtea subliniază că orice restricţie cu privire la domeniul jurnalismului necesită un examen scrupulos. În Regatul Unit, dreptul la respectarea vieţii private este protejat printr-o serie de masuri: există un sistem de autoreglare a presei, persoanele vizate pot să ceară daune interese prin anumite proceduri ce se desfăşoară în faţa instanţelor civile şi, atunci când o persoană are cunoştinţă de publicarea unor anumite chestiuni ce i-ar putea prejudicia viaţa privată, ea poate solicita o ordonanţă prin care se amână publicarea unei astfel de informaţii. În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte viaţa privată şi libertatea de exprimare, recent în Marea Britanie a avut loc o anchetă parlamentară cu privire la chestiuni legate de aceste subiecte, cu participarea diverselor părţi interesante, inclusiv a domnului Mosley, şi raportul rezultat în urma acestei cercetări a respins necesitatea unei obligaţii de notificare prealabilă. Curtea reţine că domnul Mosley nu a menţionat vreun stat în care să fie în vigoare o astfel de obligaţie de notificare prealabilă şi nu a invocat nicio normă internaţională care ar impune statelor o astfel de obligaţie. Mai mult, sistemul britanic actual este întru totul conform rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la media şi viaţa privată.

Cât priveşte claritatea unei obligaţii de notificare prealabilă, Curtea este de părere că ziarele şi jurnaliştii au o înţelegere suficientă a noţiunii de ,,viaţă privată” pentru a le permite să determine situaţiile în care publicarea unui anumit articol ar putea să atenteze la respectarea vieţii private a unei persoane. Chiar dacă s-ar accepta ideea unei obligaţii de notificare prealabilă, totuşi aceasta s-ar vedea limitată de o excepţie, în situaţia în care interesul public ar fi în joc. Astfel, un ziar ar putea alege să nu avertizeze o persoană atunci când ar considera că decizia sa se fondează pe ideea de interes public a informaţiei publicate. Mai apoi Curtea arată că, în situaţia în care o excepţie de interes public ar face obiectul unei definiţii, practic s-ar limita, şi astfel s-ar spori efectul disuasiv al oricărei obligaţii de notificare prealabilă. În afacerea domnului Mosley, fiind de părere că activităţile sexuale divulgate aveau un caracter nazist şi prezentau astfel un interes public, News of the World ar fi putut să nu-l avertizeze pe domnul Mosley, chiar în situaţia în care ar fi existat o obligaţie legală de notificare prealabilă. Prin urmare, o publicaţie ar putea să aleagă, în orice afacere viitoare în care o obligaţie de notificare prealabilă ar fi aplicabilă, să-şi asume acelaşi risc şi să refuze să formuleze o notificare, chiar dacă ulterior ar putea fi amendată. Curtea subliniază că eficacitatea unei obligaţii de notificare prealabila depinde de severitatea sancţiunii impuse pentru nerespectarea acesteia, dar cu toate acestea este necesară o examinare minuţioasă a constrângerilor ce urmează a fi impuse, în condiţiile în care vorbim practic de o cenzură înainte de publicare. Amenzile contravenţionale şi sancţiunile de natură penală ar putea, fără îndoială, să constituie un mijloc eficace de a încuraja notificarea prealabilă, însă ar putea avea şi un efect disuasiv asupra jurnaliştilor, chiar şi în domenii precum jurnalismul politic sau cel de investigaţie, care beneficiază de un grad ridicat de protecţie din partea Convenţiei. În plus, aceste măsuri riscă să fie incompatibile cu exigenţele impuse de Convenţie cu privire la libertatea de exprimare.
În fine, Curtea recunoaşte că informaţiile despre viaţa privată a persoanelor publice au devenit o sursă importantă de venituri pentru anumite sectoare media. Chiar dacă aceste informaţii sunt divulgate de cele mai multe ori pentru divertisment iar nu în scop educativ, incontestabil intră sub protecţia articolului 10. Protecţia oferită de aceste dispoziţii ar putea să cedeze în faţa exigenţelor impuse de articolul 8, atunci când informaţiile nu prezintă niciun interes public ci relevă un caracter privat, ce ţine de intimitatea persoanelor vizate.

În cauza Mosley, având în vedere, pe de-o parte efectul disuasiv pe care l-ar putea avea o obligaţie de notificare prealabilă şi îndoielile exprimate cu privire la eficacitatea unei astfel de obligaţii, iar pe de altă parte marja largă de apreciere lăsată Regatului Unit în acest domeniu, Curtea a conchis în sensul că art. 8 nu impune o obligaţie legală de notificare prealabilă. Prin urmare, absenţa unei astfel de obligaţii în dreptul britanic nu atrage violarea art. 8.

Asociaţia de studii în dreptul constituţional şi drepturile omului (ASDCDO), România

http://asdcdo.org/blogweb/index.php?/archives/38-Cedo-a-decis-ca-presa-nu-are-o-obligatie-prealabila-de-notificare-a-persoanelor-care-fac-obiectul-unui-reportaj.-Nota-de-Lucian-Criste.html#extended